Când Toma a deschis ușa biroului, genunchii îi tremurau de parcă nu îl mai susțineau.
Regina stătea la capătul unei mese lungi de lemn masiv, încremenită ca o judecătoare în fața unui bilet de verdict.
În fața ei zăcea dosarul lui, alături de un plic gros, care părea să aibă greutatea unei decizii.
— Închide ușa, domnule Herescu, a spus ea scurt.
El a făcut ceea ce i se ceruse, cu grijă, ca și cum ar fi închis, odată cu ușa, și o lume de care se temea.
— Doamnă director, îmi pare rău pentru aseară. Nu a fost intenționat, abia a îngăimat Toma, încercând să se scuze pentru greșeala care l-a adus aici.
Regina l-a privit calm câteva secunde, fără a sorbi vorbele sale. — Știu, a murmurat ea, limpede.
Apoi a împins plicul spre el.
— Deschideți-l.
Toma a ezitat, de parcă ar fi trebuit să desfacă nu doar o hârtie, ci și consecințele unei nopți grele.
Înăuntru erau 85.000 de lei. Aerul i-a părut brusc mai gros.
— Cred că este o greșeală, a spus el, abia auzindu-se.
— Nu este, a răspuns Regina fără urmă de îndoială.
— Eu nu pot accepta… a început Toma, dar i-a fost tăiat cu un ton ferm.
— Nu sunt bani oferiți din milă, a adăugat ea, cu vocea care nu admitea compromisuri.
Vocea ei devenise hotărâtă. — Sunt plata pentru discreție și pentru o slujbă, a spus în continuare, despărțind faptele cu aceeași claritate cu care împingea plicul.
Toma a ridicat privirea, confuz. — Nu înțeleg, a recunoscut el.
Regina se ridică cu greutate, fiecare mișcare trădând un disconfort real.
— Acum șase luni am avut un accident. Toată lumea crede că am scăpat aproape nevătămată, a început ea, vocea i s-a înmuiat într-un zâmbet amar.
— Adevărul este că abia mă pot ridica din pat uneori, a continuat, cu sinceritatea aceea dureroasă a celor care nu mai pot ascunde realitatea.
S-a apropiat de fereastră și, privind spre oraș, a adăugat: — Dacă investitorii află cât de gravă este starea mea, acțiunile companiei vor cădea. Iar unii oameni din propria mea familie așteaptă exact asta.
Toma a rămas tăcut, cu inima bătându-i tare.
— Aseară ai văzut ceea ce nimeni nu trebuia să vadă, i-a spus ea. — Și nu vei spune nimănui, a rostit el cu hotărâre.
Regina a dat din cap. — Tocmai de aceea te-am chemat, a spus ea simplu, iar apoi a deschis un alt dosar.
Conținea rapoarte financiare și fotografii. Documente care dovedeau o luptă mai adîncă decât cea de la suprafață.
— Fratele meu încearcă să preia controlul companiei. Dacă reușește să demonstreze că nu mai sunt capabilă să conduc, mă va înlătura, a explicat ea, cu vocea care nu mai admitea interpretări.
— Și cu ce vă pot ajuta eu? a întrebat Toma, aproape șoptind, de teamă să nu strice momentul.
Pentru prima dată, Regina a zâmbit sincer. — Am nevoie de cineva în care nimeni nu are motive să suspecteze că am încredere, a răspuns ea simplu.
În următoarele minute i-a expus planul.
Nu era ilegal. Nu era periculos. Dar cerea loialitate absolută.
Toma urma să devină asistent logistic, în afara programului său de curățenie.
Să transporte documente. Să livreze dosare între avocați și consultanți. Să observe lucruri pe care alții nu le-ar remarca.
Și pentru asta urma să primească un salariu triplu, plus asigurare medicală completă pentru Camelia.
Toma a simțit că îi sunt umezite ochii, pentru că în plic nu erau doar bani, ci promisiuni pentru viitor.
— De ce eu? a întrebat el, cu o voce încărcată de curiozitate și nesiguranță.
Regina a răspuns fără ezitare: — Pentru că ai avut ocazia să mă distrugi și nu ai făcut-o.
El a privit din nou plicul. Banii aceia însemnau tratamente, chirie plătită, mâncare, liniște. Mai presus de toate, o șansă pentru fiica lui.
— Accept, a rostit Toma cu hotărâre, iar cuvintele i-au adus o ușurare neașteptată.
În lunile care au urmat, viața lor s-a schimbat. Camelia a început să primească tratamentul de care avea nevoie; crizele ei de astm s-au rărit.
Pentru prima dată, fetița putea alerga în parc fără să se oprească după câteva pași, iar liniștea asta a devenit un cadou neprețuit pentru familia lui.
În același timp, Toma a descoperit cât de singură era Regina. Toată lumea îi respecta funcția. Puțini o respectau ca om.
După o ședință lungă, într-o seară, ea l-a întrebat firesc: — Ce vrea fiica ta să devină când va crește?
— Medic veterinar, a răspuns el, iar simpla afirmație a adus un zâmbet cald pe chipul Reginei.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
