— Mereu faci din orice o problemă a altora.
Ploaia nu se oprea.
Eu eram la pământ.
Pe podeaua mea.
Chiar în fața ușii mele.
Mâncarea pe care o cumpărasem pentru ei era împrăștiată pe verandă.
Și atunci Mihaela a spus fraza care m-a lovit mai tare decât căderea:
— Nu suntem servitorii tăi, Ștefan.
S-a așternut o tăcere stranie.
Mai rece decât ploaia.
Am privit-o pe sora mea. Aceeași față pe care o apăram la școală. Aceeași persoană căreia i-am împrumutat bani fără să-i cer vreodată înapoi. Aceeași care dormea sub acoperișul meu, mânca la masa mea și transformase casa mea într-un fel de han pentru familia ei.
Nu suntem servitorii tăi.
Mi-au venit în minte rata casei pe care o plăteam singur.
Apă.
Curent.
Internet.
Asigurarea la mașina lui Darius, achitată de două ori „doar de data asta”.
Serile în care ajungeam frânt și găseam chiuveta plină, frigiderul gol și pe toți trei întinși în sufragerie, ca și cum oboseala mea ar fi fost invizibilă.
Toate acestea mi-au traversat mintea în timp ce stăteam ud leoarcă, întins pe verandă.
Și ceva din mine s-a stins.
Nu afecțiunea.
Vinovăția.
Am băgat mâna în buzunarul sacoului. Cu degetele ude am scos telefonul și l-am sunat pe Marius, vecinul de două case mai încolo.
A răspuns la al doilea apel.
— E totul în regulă, frate?
— Sunt pe verandă. Cred că mi-am rupt glezna.
N-a mai întrebat nimic.
După cinci minute era acolo, cu pelerină, lanternă și o expresie care spunea destule fără cuvinte.
— Nu te mișca — a zis. — Te ridic eu.
Marius m-a ridicat cu grijă. M-a sprijinit de parcă aș fi cântărit mai puțin decât rușinea care apăsa casa aceea. Am intrat înăuntru.
Mihaela, Darius și Nicu erau în sufragerie.
Nimeni nu s-a ridicat.
Nimeni nu a oprit televizorul.
Nimeni nu și-a cerut scuze.
Marius m-a așezat pe un scaun, a găsit o pernă și mi-a ridicat piciorul. Apoi a sunat el personal la ambulanță.
Eu am privit-o pe sora mea.
Mi-a ocolit privirea.
Darius a mormăit:
— Ce exagerare.
Atunci am înțeles: problema nu era că aveau nevoie de ajutor.
Problema era că ajunseseră să creadă că ajutorul meu li se cuvine.
Am inspirat adânc.
Glezna pulsa.
Hainele îmi picurau apă.
Dar vocea mi-a ieșit calmă.
Prea calmă.
— Mihaela — am spus — am nevoie să mă asculți cu mare atenție.
Și-a ridicat ochii, iritată.
— Ce mai e acum?
Am privit în jur.
Sufrageria mea.
Ghiozdanul lui Nicu pe masa mea.
Pantofii lui Darius lângă fotoliul meu.
Cană Mihaelei pe măsuța mea.
Opt luni de abuz țineau capul sus în fața mea, ca și cum ar mai fi avut dreptul să comenteze.
În clipa aceea, Marius a încheiat apelul cu ambulanța și s-a oprit lângă ușă.
— Aveți cinci minute să vă faceți bagajele și să plecați.
Televizorul bâzâia în fundal.
Nimeni nu a reacționat imediat.
Apoi Mihaela a râs.
Un hohot scurt, neîncrezător.
— Ești serios?
— Foarte serios.
Darius a lăsat telecomanda pe canapea.
— Nu poți să ne dai afară așa.
— Ba pot.
— E și casa noastră acum.
Marius s-a întors spre el.
— Ai plătit vreo rată?
Darius a tăcut.
— Vreo factură?
Tot nimic.
— Vreo reparație?
Liniște.
Eu n-am ridicat vocea.
— V-am oferit șase săptămâni. Ați stat opt luni.
Mihaela și-a încrucișat brațele.
— După tot ce am trăit ca familie, așa ne răsplătești?
Am simțit cum îmi vine să zâmbesc.
Era aceeași replică folosită mereu ca să-mi apese butonul vinei.
Numai că în seara aceea nu mai avea efect.
— După tot ce am făcut pentru voi, m-ați lăsat întins în ploaie.
Fața i s-a înăsprit.
— Exagerezi.
— Te-ai uitat la mine și ai ales să nu mă ajuți.
— Nu păreai rănit așa grav.
— Mi-am rupt glezna.
În acel moment s-a auzit sirena ambulanței.
Toți au tăcut.
Paramedicii au intrat după câteva minute și, în urma unei verificări rapide, unul a spus ceea ce deja bănuiam.
— Probabil fractură. Trebuie să mergem la spital.
Marius a luat cheile.
— Vin cu tine.
Am dat din cap.
Înainte să ies, m-am întors spre familia mea.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
