Toma stătea în bucătărie, cu palmele înconjurând o ceașcă de ceai care se răcise cu mult timp în urmă. Nu băuse din ea. O ținea aproape, ca și când căldura ei pierdută ar fi putut să-i aducă aminte de ceva bun.
Luiza era în fața lui, sprijinită de pervaz. Îl privea în tăcere, urmărind cum umbra lui se mișcă încet pe perete, odată cu lumina palidă a lămpii.
El nu spusese nimic de mult timp. Apoi, într-un târziu, vocea i se auzi joasă, aproape străină.
— Nu-mi amintesc cum am ajuns aici.
Luiza îl privi cu o blândețe pe care nici ea nu știa că o mai are.
— Ai venit unde te aștepta cineva, răspunse ea.
Toma ridică ochii. Pentru prima dată după multe săptămâni, privirea lui întâlni pe a ei. În ochii lui era ceva viu, dar rănit: o căldură rătăcită, amestecată cu rușine, dor și teamă.
Se uită apoi la mâinile sale, de parcă acolo ar fi găsit explicația tuturor pierderilor.
— Am pierdut tot, Luiza. Serviciul, casa… pe ea.
Vocea îi era aspră, obosită, frântă de nopți prea lungi și de amintiri prea grele.
Luiza se apropie ușor și îi atingea umărul.
— Nu ești singur, Toma. Să nu mai spui asta.
El zâmbi amar.
— Am dezamăgit-o. I-am promis că o voi proteja, dar n-am fost în stare nici măcar să trăiesc fără băutură. Oamenii spun că mi-am pierdut mințile.
Luiza ar fi vrut să-i spună ceva care să-l aline. Ceva simplu, cald, potrivit. Dar cuvintele i se opriră în gât.
În loc să rostească ceea ce simțea, îi lăsă degetele peste mâna lui. Toma tresări ușor, însă nu se retrase. Privirile li se întrepătrunseră din nou, iar între ei se așeză ceva nevăzut, fragil și periculos, de care amândoi se temeau.
— Du-te și culcă-te, șopti ea. O să răcești dacă mai stai așa.
Toma încercă să spună ceva, dar nu mai avu putere. Trupul i se lăsă moale, învins de oboseală.
Luiza îl conduse în cameră, îi aranja perna și-l acoperi cu o pătură veche. Când se pregătea să plece, el murmură fără să deschidă ochii:
— Nu pleca. Te rog.
Ea rămase nemișcată.
Pentru o clipă, tot ce crezuse că știe despre singurătate, durere și inimă i se răsturnă înăuntru. Apoi se apropie și se așeză pe marginea canapelei.
Toma îi prinse degetele.
În acea atingere era totul: singurătate, vină, dor, recunoștință și o rugăminte pe care nu avea curajul s-o rostească.
Noaptea se întinse peste casă. Afară, ploaia lovea acoperișul cu picături mărunte și egale. Luiza stătea lângă el și privea cum umbrele tremurau pe chipul lui adormit.
Ciudat, dar pentru prima dată după mult timp se simțea împăcată. Nu fericită pe deplin, nu liniștită cu adevărat, ci doar împăcată. Fragil, nesigur, dar real.
Dimineața, casa părea alta.
Soarele atingea geamul, iar mirosul de pâine caldă se răspândea încet prin cameră. Toma se trezi confuz, cu ochii roșii și chipul obosit. O văzu pe Luiza și părea că vrea să spună ceva, dar cuvintele nu veniră.
În cele din urmă, șopti doar:
— Mulțumesc, Luiza. Pentru tot.
Ea dădu din cap și zâmbi ușor. Nu îndrăzni să întrebe ce însemna acel „pentru tot”. Dar în inima ei se aprinse o scânteie mică, tăcută, pe care nu avea să o mai poată stinge.
În zilele următoare, Toma rămase la ea.
La început repară gardul. Apoi aduse lemne uscate. După aceea, începu să vorbească.
Puțin câte puțin, serile lor se schimbaseră. El lua tot mai rar sticla. Stătea lângă sobă și povestea despre copilărie, despre visele pe care le pierduse, despre teama de a adormi, fiindcă Emma îi apărea mereu în somn.
Luiza îl asculta fără să-l întrerupă. Uneori dădea din cap. Alteori punea ceainicul pe foc și îl lăsa să vorbească mai departe.
Apoi, la sfârșitul iernii, Toma spuse dintr-odată:
— O să plec.
Luiza rămase cu mâna pe marginea mesei.
— Unde?
— În oraș. Am găsit de lucru. Nu vreau să mai beau. Nu vreau să mă pierd aici.
Ea simți cum ceva i se rupe în piept, dar nu lăsă durerea să i se vadă pe chip. Zâmbi doar, atât cât putu.
— E decizia corectă, Toma.
El tăcu o vreme. Apoi spuse încet:
— Fără tine n-aș fi reușit.
Luiza se apropie și îi strânse palma.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
