La aproape trei săptămâni după dispariția lui Mircea Lucescu (7 aprilie 2026, la 80 de ani), fiul său, Răzvan, a rememorat cu luciditate și delicatețe felul în care au decurs ultimele lor dialoguri. În spatele vorbelor scurte stă un amestec de speranță, realism și acea energie profesională care l-a definit pe „Il Luce”.
Ultimul schimb de cuvinte: două seri, două stări
Răzvan a explicat că joia dinaintea momentului critic a purtat o discuție mai lungă cu tatăl său, prin apel video. Mircea își păstra optimismul: își propusese să revină acasă, să facă pași scurți în aer liber și chiar să urmărească, din tribune, o finală pe care o avea în gând. A doua zi, vineri, a survenit infarctul, iar legătura s-a rezumat la câteva secunde, când nepotul, Matei, a apropiat telefonul pentru un salut.
„Joi seara (n.r. a vorbit ultima data cu tatăl său). Vineri a avut infarctul, joi seara am fost pe video, pe WhatsApp. Vineri, după infarct, două, trei secunde, mi-a pus Matei, fiul meu, telefonul cu el, pe WhatsApp. Era foarte obosit, ne-am salutat. Joi seara am vorbit puțin mai mult. Mi-a zis că urmează să plece a doua zi acasă: «Voi fi bine, merg acasă. O să încep să ies la plimbare, voi veni la finală»”
Aceste cuvinte comprimă o întreagă filozofie de viață: încrederea în revenire, calmul din fața pericolului și reflexul omului de fotbal care își proiectează următorul meci înaintea tuturor lucrurilor.
Respect reciproc și refuzul etichetei de „bolnav”
Răzvan a subliniat că între ei a existat mereu un pact tacit: fiecare își asumă drumul profesional fără presiune din partea celuilalt. De aceea, nu a încercat să-l convingă pe Mircea să se retragă, nici atunci când oboseala și semnele medicale ridicau întrebări. Pentru „Il Luce”, fotbalul era viața.
„Nu am încercat (n.r. să renunțe la antrenorat). Nu era nimic de încercat. Era viața lui, cum și eu o am pe a mea. Nu a încercat niciodată să mă convingă, mereu am știut să ne respectăm dorințele. Când pierdea un meci, nu avea nici cea mai mică dorință să stea de vorbă cu cineva. La fel și eu, mă izolam foarte tare. Eram cu gândurile mele, nici măcar cu el. Înțelegea foarte bine asta, așa am fost amândoi. L-am înțeles perfect. Asta își dorea, am înțeles că nu puteam să îi schimb ideea.”
Mai mult, Răzvan spune că tatăl său nu a admis niciodată cu adevărat ideea de boală. În conversațiile din ultimele luni, Mircea transmitea consecvent că se simte bine, calmându-și interlocutorul și, poate, alimentându-i credința că lucrurile sunt sub control.
„Să fiu sincer, nu cred că a acceptat vreodată cu adevărat că era bolnav. Indiferent de situațiile prin care a trecut în ultima parte, situații venite pe fond de mare stres. Nu cred că a acceptat. Știind că nu e ok, vorbind cu el, mă liniștea. Îmi spunea: «Nu am nimic, nu asculta pe nimeni, eu mă simt bine». Asta m-a și păcălit. De asta nu am mai venit la București, nu l-am mai văzut. Doar la telefon.”
Rămâne, totuși, un regret discret: absența fizică din ultimele clipe. E un gând pe care Răzvan îl formulează fără autoînvinovățire, convins că și tatăl i-ar fi cerut să rămână la muncă, fidel propriilor responsabilități.
„Îmi pare rău, mă gândesc că am fi putut, măcar în ultimul moment, să fim lângă el. Să mai fi discutat cu el, să fi vorbit. Dar, nu pot spune că îmi reproșez. Știu foarte bine că și el a considerat ca e bine ca eu să stau aici, să îmi văd de treaba mea”
Ecoul plecării lui Mircea Lucescu se aude în continuare pe stadioanele Europei: numele lui este rostit în vestiare, iar poveștile despre felul în care a modelat generații de jucători și antrenori revin din vest spre est, pe traseele unei cariere care a unit culturi, limbi și stiluri de joc. Il Luce a părăsit arena pe 7 aprilie 2026, lăsând în urmă o moștenire greu de egalat și amintirea unor ultime fraze simple, dar memorabile, păstrate cu grijă de familie.
În prezent, istorisirile despre acele zile din primăvara lui 2026 circulă între oameni de fotbal, prieteni și suporteri, completând portretul unui antrenor pentru care liniștea venea nu din pauză, ci din ideea următorului meci.
