Nicu s-a oprit brusc.
Privirea i-a lunecat de pe portofelul căzut pe asfalt spre chipul fetiței care îl ținea cu ambele mâini. Pentru o clipă, siguranța aceea pe care o purta mereu, ca pe o haină scumpă, a crăpat vizibil.
„Ce ai spus?”, a rostit mai încet, ca și cum cuvintele ar fi fost fragile.
Isabela a înghițit în sec, însă nu a slăbit priza. Degetele ei subțiri au rămas încleștate pe marginea din piele.
„E mama mea…”, a șoptit. „A murit…”
Bărbatul a luat portofelul, nu smucit, ci cu o grijă neașteptată. L-a deschis cu mișcări lente și a privit fotografia din interior. Chipul femeii, prins între plasticul mat și hârtie, l-a lovit ca o fulgerare.
A închis ochii pentru o secundă, ca să-și țină răsuflarea la un loc.
„Cum o chema?”, a întrebat cu o ușoară ezitare.
„Maria”, a răspuns Isabela. „Maria Popescu.”
Nicu a făcut un pas înapoi, de parcă un val nevăzut l-ar fi împins dintr-o dată.
Respirația i s-a tulburat.
„Nu… nu se poate…”, a murmurat.
A privit din nou fetița. S-a uitat țintă la ochi, la linia sprâncenelor, la felul în care colțurile gurii păstrau o urmă de zâmbet cunoscut.
Parcă recunoștea același zâmbet… același ceva imposibil de numit.
„Tu… de unde ești?”, a întrebat, încercând să-și potrivească vocea.
„Nu mai am casă”, a spus ea simplu. „Stau pe aici… pe unde pot.”
Un vânt rece a trecut printre ei, ridicând praful. Oamenii treceau grăbiți, nepăsători, fără să vadă nimic din drama mică, așezată pe marginea trotuarului.
Pentru prima dată, Nicu nu se mai grăbea nicăieri.
S-a aplecat la nivelul ei, ca să o poată privi drept în ochi.
„Mama ta… a avut… pe cineva? Un prieten? Un soț?”, a întrebat în șoaptă, căutând răspunsuri printre fisurile trecutului.
Isabela a încuviințat din cap, reținut.
„Nu știu… nu vorbea mult despre asta… doar că… că cineva a plecat.”
Vorbele i-au intrat direct în piept, ca o săgeată. Fără ocolișuri.
Nicu și-a trecut mâna prin păr, tulburat, ca și cum ar fi vrut să alunge un gând încăpățânat.
„Eu… am cunoscut-o pe Maria”, a spus încet, aproape pentru sine. „Cu mulți ani în urmă.”
Isabela l-a privit drept, neclipind.
„Atunci… de ce nu m-ai ajutat?”, a întrebat, tăios și simplu, ca un cuțit mic, bine ascuțit.
Întrebarea l-a tăiat adânc.
Nu avea răspuns.
Sau, poate, avea, dar nu unul ușor de rostit.
„Nu am știut de tine”, a spus într-un final, cu voce joasă. „Jur că nu am știut.”
A urmat o tăcere grea, densă, care părea să oprească și vântul.
Apoi, fără alte cuvinte, și-a desprins haina groasă și i-a așezat-o pe umeri, cu o grijă aproape părintească.
Isabela a tresărit, surprinsă de gest.
„Hai”, a zis el, hotărât. „Nu mai stai aici.”
Fetița a ezitat, strângând materialul hainei la piept.
„Nu vreau probleme…”, a șoptit.
„Nu sunt probleme”, a răspuns el, mai ferm. „Sunt… răspunsuri.”
Au mers împreună până la mașina lui. Căldura care i-a cuprins când au urcat a lovit-o pe Isabela ca un vis prea bun ca să fie adevărat.
Nu mai stătuse într-o mașină de mult timp; totul i se părea străin și, în același timp, cumplit de dorit.
Pe drum, Nicu a tăcut. Doar conducea, cu maxilarul încordat, încleștat în propriile gânduri.
Când au ajuns la un cabinet privat, a împins ușa pentru ea și a condus-o direct înăuntru. După consultații, i-a cumpărat mâncare caldă. Supă aburindă. Pâine proaspătă. Un ceai care încălzea palmele și gâtul.
Isabela mânca încet, cu pauze scurte, ca și cum totul era prea mult, prea bun ca să fie real.
În timp ce o privea, Nicu simțea cum ceva în el se rupe și, în aceeași clipă, se coase la loc. Un nod vechi, strâns ani la rând, începea să cedeze.
După câteva ore, avea deja răspunsuri.
Acte, verificări, detalii care, puse cap la cap, schimbau totul. Coincidențe care nu mai păreau deloc întâmplătoare.
Adevărul era limpede.
Isabela era fiica Mariei.
Și, după toate calculele… era și fiica lui.
S-a întors spre ea cu ochii umezi, fără să mai ascundă nimic.
„Isabela…”, a rostit cu blândețe.
Ea s-a oprit din mâncat, ținând lingura deasupra bolului.
„Da?”
A înghițit cu greu, căutând aer și curaj deopotrivă.
„Cred că… eu sunt tatăl tău.”
Lingura i-a alunecat din mână și a lovit ușor farfuria.
Tăcere.
Lungă.
Apoi, cu o voce mică, abia auzită:
„De ce nu ai venit până acum?”
A fost cea mai grea întrebare din viața lui.
S-a așezat lângă ea, aproape, dar nu prea aproape.
„Pentru că nu am știut că exiști… dar asta nu mai contează acum”, a spus rar, fiecare cuvânt așezat cu grijă. „Contează ce fac de aici înainte.”
Isabela l-a cercetat atent, căutând fisuri, adevăr, minciuni. Timpul dintre ei părea întins ca un fir subțire.
Nu era zâmbet.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
