Niculina Stoican, la 55 de ani, a vorbit deschis despre un capitol sensibil din viața ei: întâlnirea cu tatăl biologic. Deși publicul o cunoaște pentru energia de pe scenă și zâmbetul care o însoțește, artista poartă în suflet o poveste marcată de absența figurii paterne.
O singură întâlnire care a rămas în amintire
Prima și singura privire directă asupra bărbatului care i-a dat viață s-a petrecut când Niculina avea aproximativ 20 de ani, la o nuntă din sat. Își amintește fragmentar chipul acelui om: ochii pătrunzători, părul grizonat, o statură și o atitudine impunătoare. „Atât îmi amintesc”, spune artista, rememorând clipa în care l-a văzut pentru prima dată — o imagine mai degrabă vizuală decât una a unei conversații, pentru că dialog nu a existat între ei.
Evenimentul s-a lipit de memoria ei nu prin vorbe, ci printr-un detaliu fizic: asemănarea izbitoare ( mai multe articole pe oi.ro ) dintre privirile lor. Acea scurtă întâlnire nu s-a transformat însă într-o relație, iar contactul resta la nivel simbolic: o simplă recunoaștere a trăsăturilor comune. Moștenirea pe care o simte — atât fizică, cât și de caracter — rămâne pentru ea o realitate cu ecou puternic.
Un tată la distanță și o grijă tăcută
Deși nu a făcut parte din viața de zi cu zi a cântăreței, tatăl ei a urmărit parcursul fetei de la depărtare. Artista a aflat, în timp, că bărbatul era la curent cu evoluția sa școlară și îi urmărise succesele — gesturi discrete care nu au dus însă la apropiere. În acea atmosferă în care cuvintele au lipsit, Niculina a perceput o reactivare a instinctului patern în persoana acelui bărbat: o curiozitate atentă, dar păstrată la distanță.
Impresia rămâne una complexă: pe de o parte o recunoaștere, pe de altă parte o absență care a modelat-o — ca artistă și ca om. Spunându-și povestea cu ochii tulburați, ea a lăsat să se întrevadă nu atât un regret zgomotos, cât un sentiment profund, amestecat, care i-a însoțit traseul personal și profesional.
„Prima dată l-am văzut la o nuntă în sat. […] Aveam 20 de ani. Atunci l-am văzut pentru prima dată, dar nu-mi amintesc decât un bărbat cu niște ochi foarte pătrunzători, ca ai mei”, a relatat Niculina, transmițând o imagine a momentului care, deși scurt, a fost încărcat de semnificații.
Dincolo de emoție, mărturia artistei relevă și modul în care lipsa comunicării poate defini relațiile — nu doar ca absență fizică, ci ca o urmă lăsată în viața unei persoane. Această experiență personală se înscrie, discret, în biografia unei vocații care a găsit însă puterea de a se afirma pe scenă.
Amintirile se păstrează în detalii: o privire, un gest, o tinerețe marcată de întrebări fără răspuns — toate contribuie la povestea care continuă să fie spusă, pe rând, în emisiuni și interviuri.
