– O, aţi auzit, fetelor, femeia aceea din camera noastră? Era deja bătrână
Da, era cu părul alb ca nea. Probabil are nepoţi, dar totul se duce în aceeaşi direcţie copilul a cerut şi la vârsta ei
Eu cred că mama ei e încă mai tânără decât ea. Mă întreb cât de bătrân e soţul ei?
Ea e tăcută, posomorâtă. Nu vorbeşte cu nimeni.
Poate de aceea nu vorbeşte. Noi îi dăm pe toate fetele noastre ca fiice. Nici nu ştiu cum să mă adresez ei. O numesc Anca, cred.
Dar mai bine ar fi cu numele şi patronimicul în camera secţiei de obstetrică a început să se audă o discuţie aprinsă, când una dintre gravide a ieșit pentru scurt timp.
Destinul Ancii a fost greu. Când Ilinca avea patru ani, toată familia a fost lovită de tifos. Mama, tata, fratele de un an şi bunicul nu au rezistat. De atunci Ilinca a fost crescută de bunica Maria, o femeie severă şi autoritară, care nu ştia să-i ofere iubire.
În anul patruzeci şi unu de la această patimă Ilinca şi Victor, amândoi treisprezeci de ani, locuiau în sate diferite, dar s-au mutat în centrul judeţului Botoşani pentru a lucra la uzina de textile, unde erau tot mai puţini muncitori.
Acolo, lângă uzină, au locuit şi s-au întâlnit. Din tinereţe au muncit neobosit, la fel ca ceilalţi adulţi.
La cincisprezece ani Victor s-a îndreptat spre front. Ilinca, o fată vioaie cu păr roşu ca focul, era hotărâtă să meargă cu el, dar nu l-au luat. În linia din spate, spuseră că le este mult mai utilă prezenţa lor la muncă, că mai erau de găsit astfel de muncitori
La optsprezece ani Ilinca şi Victor s-au căsătorit, dar sărbătoarea nu a avut loc. Anii de după război erau grei, nu era loc pentru festinuri.
Ilinca, spre nemulţumirea bunicii, s-a mutat la soţul ei. Satele lor erau la treizeci de kilometri distanţă unul de celălalt.
După un an le-a venit un fiu, pe care lau numit Vasile. Tinerii părinţi erau fericiţi, în casă domnea idilia. În tinereţea lor au îndurat multe necazuri, şi-au câştigat fericirea prin suferinţă.
Dar fericirea a fost scurtă.
Vasile a împlinit şase ani. Ilinca şi soţul ei, tot aşa, trăiau din inimă în inimă, iar sătenii îi invidiaau. Victor lucra ca şef de şeu, şeurile lui erau renumite în tot jurul satului.
Lăudaţi de vecini, iau chemat să monteze un şeu în satul vecin, aflat pe cealaltă parte a râului. Victor a luat pe Vasile cu el, căci Ilinca era la lucru. Era o iarnă cruntă, gerul pătrunzător, iar ei au mers pe fluviul îngheţat.
Victor purta o cutie grea cu uneltele lui, căci lupta să folosească numai ale lui, refuzând orice unealtă străină.
Vasile alerga bucuros şi nu asculta de tatăl său, care îl ruga să stea lângă el. Când mai erau zece metri de mal, băiatul a căzut în zona de gheaţă, acoperită cu zăpadă. Victor sa aruncat să-l salveze, dar
Anca devenise cenuşie încă în vârstă de douăzeci şi cinci de ani, după ce pierduse soţul şi fiul. Trăind întro casă în care totul îi amintea de ei, Ilinca nu a mai putut să rămână şi sa întors în satul natal, la bunica Maria.
Ilinca sa retras în sine, viaţa ia pierdut sensul. Gândul la o nouă familie nu ia mai trecut prin minte.
Anca a împlinit recent treizecişase de ani. La o vârstă în care nu avea încă un bărbat, Ilinca a decis să-şi asume cu înţelepciune.
Ştia foarte bine greutăţile ce o așteptau, dar singurătatea o speria mai mult decât dificultăţile ce urmau să vină.
Satul în care trăia Ilinca era îndepărtat, greu de ajuns. Întro iarnă aspră, temânduse că ajutorul va întârzia, femeia a ajuns la spital din timp. Pentru sănătatea copilului era extrem de îngrijorată, căci vârsta nu mai era de partea ei.
Din dimineaţă Ilinca părea nelinişită, rătăcind prin coridoarele spitalului: cu optsprezece ani în urmă pierduse soţul şi fiul. Timpul nu a vindecat durerea, nici nu a stins durerea din inimă.
În cele din urmă Ilinca a născut un băiat sănătos, pe care la numit Dumitru. Întotdeauna îşi amintea cum Vasile visa la un frate.
Vreau un frățior, spunea el. Tati mia făcut atâtea jucării! O să mă joc cu frățiorul.
Cum vrei să-l numeşti? îl întreba tatăl.
Dumitru!
Atunci îl vom numi Dumitru! zâmbi Victor, uitânduse în ochii Ilincăi.
În acel moment Ilinca avea speranţă, iar Victor ştia totul. Au hotărât să nu-i spună lui Vasile despre copil până la o anumită vârstă. Când bărbatul şi fiul pieriseră, Ilinca pierduse și copilul ei.
Şi iată că a venit în sfârșit Dumitru, exact așa cum Vasile visase.
Bunica Maria a întâmpinat cu nemulţumire sosirea copilului din spital.
Ce plângi din nou, fericirea mea? o mângâia Ilinca, liniștind micuţul.
Păcat, fericirea ta, mormăi cu voce şiroa Maria. Tot satul îţi vorbeşte despre ruşinea ta.
De o săptămână nu ies cu nasul pe stradă. De îndată că încep cercetările. Ce le voi spune oamenilor? Că a înnebunit nepoata mea bătrână?
În sat, zvonurile nu înceteau. Nimic nu agita mai mult sătenii decât Ilinca, necăsătorită la treizeci şi trei de ani, şi nounăscutul ei.
Bunica o tăia necruţător. Dar, după un an, Maria, deşi era încă energică pentru vârsta ei, a căzut grav şi nu a mai rezistat.
Ilinca a plâns, deşi ştia că bunica a fost cea ce ia crescut.
Dumitru a crescut frumos ca un prinţ. Înalt, ochi căprui, păr negru, nu semăna deloc cu mama lui, pe care o iubea cu blândeţe.
La şaptezeci de ani, Ilinca a devenit bunică. Dumitru, aflând că a venit pe lume o fiică, sa îndreptat împreună cu mama spre spital. Soţia lui, Svetlana, se odihnea la primul etaj.
Svetlano, Svetlano! strigă tatăl fericit. Aratămi fetiţa!
Svetlana sa apropiat de fereastră, ţinând copilul în braţe. Ilinca a zâmbit larg, ştergând lacrimile.
Uite! Mamă, e roşiatică! Se uită ca tine! zâmbi fiul. Pentru Anca a fost o bucurie imensă să vadă pe propriu nepotul său fericit. A crescut, aşa că viaţa nu mai părea atât de grea
Mulţi îşi amintesc povestea şi o împărtăşesc cu alţii. Dacă îţi place, lasă un comentariu şi un like aşa ne încurajezi să scriem şi alte amintiri din vremurile de odinioară!
