„Stan,
Dacă citești asta, înseamnă că ai făcut exact ce speram: ai deschis torpedoul înainte să pleci definitiv.
Și mai înseamnă că ei sunt în casă.”
Mi s-a strâns stomacul ca și cum cineva l-ar fi legat cu o sfoară.
Am continuat să citesc, cu degetele încleștate pe hârtia subțire.
„Nu ai furat broșa.
Știu asta.
Pentru că eu am ascuns-o.”
M-am înțepenit în scaunul mașinii.
În jur, service-ul forfotea — chei, compresoare, voci — dar parcă toate se îndepărtaseră, ca și când cineva ar fi închis ușa peste lume.
„Copiii mei cred că sunt bătrână și confuză.
Dar bătrânețea nu înseamnă prostie.
Înseamnă doar că oamenii cred că nu-i mai observi.”
Mi-am trecut palma peste față.
Nu înțelegeam nimic și totuși fiecare cuvânt lovea unde durea mai tare.
„În ultimul an au încercat să mă convingă să semnez procura pentru avere. Au început să dispară lucruri mici din casă. Bani. Bijuterii. Documente. Iar de fiecare dată, unul dintre ei sugera discret că poate personalul nu este de încredere.”
Am simțit un gol rece în piept.
Doamne.
Ea știa.
Tot timpul știsuse.
„Astăzi aveau nevoie de un vinovat. Și tu erai perfect.
Un om obosit.
Cu datorii.
Cu trei copii.
Genul de om pe care lumea îl judecă înainte să vorbească.”
M-am lăsat pe spate, cu spatele lipit de pielea rece a scaunului.
În oglinda retrovizoare mi-am zărit chipul: tras, epuizat, îmbătrânit înainte de vreme.
Exact.
Perfect pentru rolul hoțului.
La finalul biletului, o adresă și o singură propoziție, scrisă hotărât.
„Mergi la notarul meu înainte să te întorci acasă.”
Sub semnătură, abia ghicit, aproape tremurat:
„Îmi pare rău.”
Am rămas acolo, nemișcat, minute întregi, cu motorul oprit și cu hârtia foșnind ușor între degete.
Apoi am răsucit cheia și am condus direct la adresa din bilet.
Biroul notarului era într-o clădire veche, în centrul Bucureștiului, cu scări tocite și tăcere grea pe coridor.
Secretara m-a privit ca și cum m-ar fi așteptat.
Când am rostit numele doamnei Dumitrescu, m-a condus fără ezitare într-un birou mic. Un bărbat în vârstă, cu ochelari subțiri, s-a ridicat în picioare.
— Domnul Stan Pavel?
Am dat din cap.
El a oftat încet, ca după o veste proastă pe care o bănuia de mult.
— Speram să nu ajungem aici atât de repede.
Mi-a făcut semn să iau loc.
A scos din sertar o mapă groasă și a așezat-o între noi.
— Doamna Dumitrescu a modificat testamentul acum două luni.
Am clipit, derutat.
— Eu nu vreau nimic de la ea, am spus, iar vocea mi-a sunat străin.
Notarul m-a privit lung, cu o răbdare grea.
— Tocmai de aceea a avut încredere în dumneata.
A deschis dosarul și a împins spre mine câteva fotografii lucioase.
Erau cadre din camerele de supraveghere ale vilei.
Fiul cel mare cotrobăia prin dormitorul mamei când ea nu era acasă.
Fiica răscolea sertare.
Altul fotografia acte.
Mi s-a făcut pielea rece ca gheața.
— Ea știa că o fură? am întrebat, cu glas scăzut.
— Știa că încearcă s-o declare incapabilă psihic pentru a controla averea, a spus el, scoțându-și ochelarii.
Am rămas fără cuvinte, cu un gust amar în gură.
— În ultimele luni, singura persoană pe care a simțit că o poate observa fără mască ați fost dumneavoastră, a adăugat, așezându-și ochelarii la loc.
Am râs scurt, un râs fără bucurie.
— Și totuși m-a acuzat că sunt hoț.
— Ca să vă scoată din casă înainte să înceapă scandalul adevărat, a răspuns el, cu o blândețe care nu m-a liniștit.
Încă nu înțelegeam totul.
Notarul a împins către mine un alt document, ținându-l cu două degete, de parcă ar fi cântărit.
— În această dimineață, înainte să veniți la vilă, doamna Dumitrescu a depus oficial o plângere împotriva propriilor copii pentru fraud—
Sunetul propoziției i s-a frânt în aer, la fel ca liniile vieții mele din ultimele ore. Am rămas nemișcat, cu ochii la hârtie, simțind cum piesele se așază, reci și precise, exact acolo unde ea le așezase cu grijă încă dinainte să deschid torpedoul.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
