Radu a intrat în bucătărie frecându-și ochii, fără să observe că Mariana stătea la masă de aproape două ore, cu privirea pierdută în ceașca rece din fața ei.
— N-ai dormit? a întrebat el, apăsând butonul espressorului.
— Nu prea.
El a ridicat din umeri, mecanic.
— Și eu sunt terminat. Azi am o zi infernală.
Mariana l-a privit atent. Pentru prima dată după mulți ani, nu i-a mai venit s-o ia pe drumul cunoscut: nu l-a mai liniștit, nu l-a mai întrebat dacă vrea micul dejun, nu i-a mai spus să aibă grijă în trafic.
Doar l-a privit.
— Radu… tu chiar vrei să plec?
Întrebarea l-a surprins o clipă, dar și-a revenit imediat.
— Iar dramatizezi. Ți-am spus doar că trebuie să contribui și tu.
— Și dacă nu pot?
El și-a luat cana de cafea, calm.
— Atunci găsești o soluție. Suntem adulți.
Atât. Nicio urmă de vinovăție. Nicio ezitare.
Mariana a simțit cum, în locul furiei, se așază în ea ceva rece și limpede. O claritate tăioasă.
După ce copiii au plecat la școală, a sunat-o pe sora ei, Alina.
— Poți să vii puțin pe la mine?
Tonul i-a spus tot. În mai puțin de o oră, Alina era în bucătărie.
Mariana i-a întins tabelul.
Alina a rămas fără cuvinte câteva secunde, citind rândurile.
— Doamne… omul ăsta chiar și-a făcut planul complet.
— Cred că are pe altcineva, a spus Mariana, privind în jos.
— „Cred”?
Mariana i-a întors laptopul. Alina a citit numele și adresa.
— În același bloc?!
Mariana a încuviințat din cap.
— Nu știu de cât timp.
Alina a închis încet laptopul.
— Și ce vrei să faci?
Mariana a privit pe geam. Afară începuse o ploaie măruntă, ca o respirație grijulie a cerului.
— Nu vreau să mă mai rog de nimeni să mă lase în propria casă.
În zilele următoare, nu i-a spus nimic lui Radu. Dar a început să facă exact ceea ce făcea înainte să devină „soția care nu produce bani”.
Și-a actualizat CV-ul. A sunat o fostă colegă de la biroul de contabilitate unde lucrase. A început să caute chirii. A adunat la un loc actele copiilor, facturile, documentele apartamentului. S-a mișcat metodic, cu răbdare.
Și atunci a observat ceva ciudat: pe măsură ce ea se liniștea, Radu devenea mai agitat.
Într-o seară, el a intrat în casă și a găsit-o lucrând pe laptop.
— Ce faci?
— Îmi caut serviciu.
— Așa, dintr-odată?
— Nu asta voiai?
Radu a rămas câteva secunde tăcut, ca și cum nu s-ar fi așteptat să fie luat în serios.
— Nu trebuie să reacționezi așa exagerat.
Mariana aproape că a zâmbit. Omul care își făcuse un plan să o scoată din casă îi spunea acum că exagerează.
Două săptămâni mai târziu, a sunat telefonul.
Era angajată.
Nu era un salariu uriaș, dar era suficient cât să respire din nou, să-și simtă pământul sub tălpi.
În aceeași seară, după ce copiii au adormit, Mariana a așezat pe masă un dosar. Ordinea dinăuntru trăda zile de pregătiri.
Radu s-a uitat nedumerit.
— Ce-i asta?
— Am găsit chirie.
El a ridicat brusc privirea, ca și cum cuvântul ar fi spart ceva invizibil între ei.
— Cum adică?
— Adică plec.
Atunci, pentru prima dată după multe luni, masca lui s-a fisurat. Privirea i s-a clătinat.
— Mariana, stai puțin… despre ce vorbești?
Ea a deschis dosarul. Înăuntru erau copii după tabelul lui.
Culoarea i-a dispărut instant din față.
— Mi-ai umblat în laptop?
— Tu îmi calculai cât costă să mă elimini din viața ta.
— Nu e ce crezi.
— Ba exact asta este.
Radu și-a trecut mâna prin păr, căutând un cuvânt care să închidă prăpastia deschisă pe masă, între foi.
— Ascultă… lucrurile erau complicate…
— Nu, Radu. Tu erai complicat. Eu doar aveam încredere &ici
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
