Cei doi oameni au făcut imediat câţiva paşi înapoi. Unul dintre ei şi-a dus mâna la gură, ca şi cum ar fi vrut să oprească un strigăt care nu mai voia să iasă.
Celălalt scoase telefonul cu mâinile tremurând şi sună la poliţie. Cei trei încă trăiau, însă ceva se schimbase în aer.
Pădurea îi transformase complet.
Slăbiţi, murdari, şi cu o teamă adâncă în piept, nu mai semănau deloc cu băieţii aroganţi care se lăudau cu maşinile scumpe şi râdeau de necazurile altora.
Ochii le erau goi, iar privirile le fugeau peste tot, ca şi cum încă vedeau ceva înspăimântător printre copaci.
Când ambulanţele şi poliţia au ajuns, niciunul nu mai putea vorbi normal. Tremurau doar, neajutoraţi.
Repetau acelaşi cerşit disperat: «Lăsaţi‑ne să plecăm… vă rugăm…»
Poliţiştii încercau să afle cine le făcuse asta, ce anume se întâmplase acolo. Dar răspunsuri clare nu au primit.
În orele următoare, vestea s‑a răspândit fulgerător.
Oamenii şuşoteau în colţuri, trimiţând priviri uneori pline de teamă, alteori de satisfacţie rece.
Unii vorbeau despre răzbunare. Alţii îl chemau pe Dumnezeu să fi pus mâna pe cei vinovaţi.
Dar aproape toţi ştiau cine erau cei trei şi ce făcuseră de‑a lungul anilor.
Nu era pentru prima dată când distrugeau vieţi. Doar că până atunci dispuneau de bani, relaţii şi părinţi influenţi care îi scoteau basma curată.
De data asta, însă, ceva fusese diferit.
După câteva zile, cei trei au fost externaţi din spital, dar nimeni nu îi mai recunoştea. Prezenţa lor nu mai provoca nici un fel de admiraţie sau teamă înainte; rămăsese doar o umbră a ceea ce fuseseră.
Nu mai ieşeau în oraş. Nu mai râdeau, nu mai făceau scandal. Unul dintre ei refuza să rămână singur în cameră. Altul ţipa noaptea în somn. Al treilea plecă din ţară la scurt timp după aceea.
Niciunul nu mai fuseseră vreodată la fel.
Între timp, el se întorsese acasă.
Apartamentul era tăcut, gol de obicei, dar încărcat de aceeaşi tristeţe care se lipise de ziduri. Soţia lui stătea lângă geam şi privea în gol, ca şi cum nu mai ştia cum se simte o clipă de siguranţă.
Când intră, femeia nici măcar nu ridică capul. Părea că uitase fără să vrea cum e să existe linişte în suflet.
El se apropiă încet şi aşeză pe masă o pungă cu pâine caldă şi un cozonac de la brutăria ei preferată. Un gest simplu. Ca înainte.
Femeia îl privi îndelung.
— De ce te‑ai întors? întreabă ea încet, vocea ei aproape frântă.
El rămase câteva secunde mut, apoi spuse: «Pentru că nu te‑am uitat niciodată.»
Ochii ei se umplură de lacrimi. Pentru prima dată după mult timp, cineva o privise ca pe un om, nu ca pe o ruină de la care lumea îşi plecase privirea.
Zilele treceau grele. Ea vorbea rar, tresărea la orice zgomot, şi se trezea noaptea plângând. Dar el rămăsese lângă ea. Fără întrebări, fără presiune. Îi făcea ceai, o hrănea, gătea. Stătea în tăcere, aproape ca un paznic blând al unei vieţi care trebuia reclădită.
Încet‑încet, femeia începu să revină la viaţă. Într‑o dimineaţă întrebase timid dacă ar putea să meargă până la piaţă. Într‑altă zi zâmbi la auzul unui cântec vechi la radio.
Într‑o seară, deschise singură geamul şi spuse: «Parcă iar miroase a viaţă.»
El închise ochii pentru o clipă. Atunci înţelese că răzbunarea nu fusese adevăratul final. Adevăratul sfârşit fusese cu totul altceva: femeia de lângă el începuse, încet, să trăiască din nou.
Câteva luni mai târziu plecară din oraş. Cumpăraseră o casă mică la marginea unei comune liniştite, undeva prin Bucovina.
Nu era luxoasă, dar avea linişte. Aer curat şi o curte plină de flori.
Într‑o seară de toamnă stăteau amândoi pe prispa casei, cu câte o cană de ceai fierbinte în mâini. Aerul rece le aprindea obrajii, iar pajiştea din faţă părea că respiră odată cu ei.
Femeia îl privi şi spuse încet: «Ştii ce doare cel mai tare?»
— Ce? întrebă el.
— Că oamenii răi cred mereu că nu vor plăti niciodată pentru ce fac.
El privi spre pădurea întunecată din depărtare, acolo unde totul se întâmplase. Apoi răspunse calm: «Toţi plătesc. Mai devreme sau mai târziu… toţi plătesc.»
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
