Tăcerea care a urmat a devenit atât de densă, încât am putut număra, una câte una, bătăile ceasului din sufragerie. Nu mai aveam nimic de adăugat, nici el. Pentru prima dată după mulți ani, degetele mele stăteau cuminți pe dosar, fără să tremure. M-am surprins respirând egal, ca și cum inima ar fi găsit în sfârșit ritmul care îi lipsea.
M-am uitat la el și nu l-am mai recunoscut. Nu mai era bărbatul care îmi aducea flori fără motiv; în fața mea stătea un străin care își făcea calculele cu sânge rece, de parcă ar fi închis coloane într-un registru. M-am gândit, cu un gust amar, că poate dragostea are termen de valabilitate, doar că noi, orbiți, nu ne uităm la etichetă la timp.
— Lidia, nu te grăbi să rupi totul, — a spus, căutându-și cuvintele. — Știu că am greșit, dar poate…
— Nu mai e nimic de rupt, Andrei, — i-am tăiat scurt vorba. — S-a rupt singur, în ziua în care ai ales-o pe ea.
M-a privit minute în șir fără să clipească. În ochii lui nu mai era nici iubire, nici măcar urmă de vină; doar spaima seacă a cuiva care a pierdut totul și nu pricepe cum s-a ajuns aici. O spaimă pe care n-o mai puteam încălzi cu nimic.
Am luat dosarul și m-am ridicat, iar tocurile au bătut scurt pe parchet, ca niște puncte la capătul frazelor rămase nespuse. Nu m-am uitat spre el când am rostit, clar: — Lasă cheile pe masă. Și ia-ți ce-ți trebuie.
A rămas înțepenit o clipă, ca și cum ar fi așteptat un semn de retragere a sentinței. Apoi a făcut întocmai. Cheile au atins lemnul cu un clinchet sec, un sunet scurt, ca o virgulă la finalul unei propoziții prea lungi și obosite.
Când a ieșit, am împins ușa cu grijă și am închis-o fără grabă. M-am sprijinit cu spatele de lemnul rece și am tras aer adânc în piept. În liniștea aceea curată, am auzit în minte vocea mamei: „Lidiuța, o femeie trebuie să aibă mereu un loc unde să poată pleca.” Am zâmbit, cu lacrimile abia ținute în frâu. Nu trebuia să plec nicăieri. Eram deja acasă.
Am aprins lumina și am privit pereții ca și cum i-aș fi văzut pentru întâia oară. Apartamentul părea că respiră altfel, cu o ușurare pe care n-o remarcasem demult. Aerul era limpede, curat, fără parfum străin, fără urme de pași grăbiți sau umbre care nu-mi aparțin.
Am pus apa la fiert, mi-am turnat ceai într-o cană mare și am rămas lângă fereastră, cu palmele încălzite de porțelan. De jos, din stradă, se auzea râsul cristalin al unui copil, ca o amintire a unui viitor care n-a știut să doarmă. M-am gândit la anii trecuți și la câte dăți am ales să tac „pentru binele familiei”. Poate că tăcerea nu înseamnă totdeauna pace; uneori e doar frica de a nu rămâne singur.
Dar în seara aceea, singurătatea nu mă mai speria. Avea conturul meu, respira în pas cu mine și era liniștită. O liniște care nu cere explicații.
A doua zi m-am trezit devreme, înaintea alarmei. Am dat draperiile la o parte și am deschis larg ferestrele, lăsând lumina să intre fără opreliști. Am început să șterg praful de pe rafturi, de pe fotografii, de pe gândurile mele. Fiecare mișcare semăna cu o eliberare, o ușoară dezlegare de noduri vechi. Pe noptieră am așezat un buchet de flori de câmp — simple, dar vii. Așa îmi doream să fie și viața mea de acum: simplă, dar vie.
Telefonul a sunat și pe ecran a apărut un număr necunoscut. Am răspuns. — Doamnă Morozova? Suntem de la o firmă de evaluare. Domnul Andrei ne-a rugat să facem o estimare pentru mașină…
Am zâmbit fără grabă, strângând cana între palme. — Perfect, — am spus. — O să vă aștept. Vreau să încep totul corect, de la zero.
Și pentru prima dată, cu adevărat, am simțit că pot. Că drumul din față, oricât de lung, nu mă mai apasă, ci mă ține dreaptă.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
