Emil Roșca avea 61 de ani și lucrase toată viața ca economist la o firmă mică din orașul lui natal. Se pensionase de curând și, la insistențele soției sale, se înscrisese la corul amatorilor de la casa de cultură — mai mult ca să nu stea toată ziua acasă, spunea el, decât din pasiune reală pentru muzică.
Cu fiica lui, Corina, în schimb, nu mai vorbea de aproape șase ani. Cearta lor pornise atunci când ea, la 27 de ani, renunțase la un post stabil de consilier juridic pentru a se muta într-un oraș mare și a se dedica fotografiei — o decizie pe care Emil o considerase, pe atunci, „o copilărie” pe care fiica lui și-o permitea prea târziu în viață.
Corul, casa de cultură și o expoziție neanunțată
Într-o seară de vineri, corul lui Emil urma să cânte la deschiderea unei mici expoziții foto găzduite chiar în holul casei de cultură — un eveniment local, cu fotografii semnate de un artist prezentat doar prin inițiale, „C.R.”, „originar din oraș, stabilit acum în altă parte”.
Emil nu s-a gândit nicio clipă la coincidență. A intrat, și-a văzut colegii din cor, apoi s-a apropiat, curios, de fotografiile expuse pe simplele panouri albe. Erau imagini din orașul lui: piața centrală așa cum arăta acum douăzeci de ani, casa părintească fotografiată iarna, strada pe care Corina mergea la școală, bănci din parc pe care el însuși stătuse de sute de ori.
Cine semna, de fapt, fotografiile
Curatoarea expoziției, o femeie tânără, i-a povestit, fără să știe cine e Emil, că artista revine în oraș o dată sau de două ori pe an, discret, exact ca să fotografieze locurile astea, deși locuiește de mult în alt oraș. „Spune că vrea, într-o zi, să-i arate tatălui ei tot ce a construit, dar că încă nu găsește curajul să-l sune direct”, a adăugat curatoarea, fără să bănuiască impactul cuvintelor ei.
Emil a înțeles atunci ce nu reușise Corina să-i spună în șase ani: că fotografia nu fusese niciodată un refuz al vieții pe care el și-o dorise pentru ea, ci felul ei de a rămâne legată de casă, de oraș, de el.
A cerut numărul curatoarei, a scris un mesaj scurt fiicei lui — doar atât: „Am fost azi la galerie. Mi-a plăcut mult banca din parc.” Corina i-a răspuns în mai puțin de un minut. Două săptămâni mai târziu, Emil a apărut, neanunțat, la o altă expoziție a Corinei, de data asta într-un oraș mare, purtând, stângaci, o cravată pe care nu o mai îmbrăcase de la pensionare.
Disclaimer: Aceasta este o poveste fictivă, scrisă în scop de divertisment. Orice asemănare cu persoane sau întâmplări reale este complet întâmplătoare.
