Silvana Rîciu a vorbit deschis despre felul în care trăiește doliul după moartea mamei sale. Artista a mărturisit că, pentru a rămâne aproape de cea care i-a dat viață, doarme cu puțin pământ adus de la mormânt. Gestul, profund personal, spune o poveste despre pierdere timpurie, fragilitate și căutarea unui echilibru interior atunci când cuvintele nu mai ajung.
Pierderea unui părinte devreme marchează identitatea afectivă a oricui. În astfel de momente, oamenii își construiesc propriile ritualuri: uneori în liniște, alteori prin obiecte-simbol care le reamintesc de iubire și continuitate. Pentru Silvana Rîciu, un asemenea simbol este chiar pământul care separă și, paradoxal, leagă două lumi. Nu este un gest care cere validare, ci înțelegere — o încercare de a transforma absența într-o prezență suportabilă.
Durerea care nu doarme
Doliu înseamnă nopți neliniștite, întrebări fără răspuns și nevoia de a ține aproape o amintire. Când rutina vieții se izbește de golul lăsat în urmă, apar strategii intime de supraviețuire emoțională. Doliul Silvanei Rîciu, așa cum l-a descris, arată o luptă tăcută: a atenua distanța printr-un semn tangibil, un mod de a spune „încă ești aici” atunci când realitatea spune altceva.
Specialiștii explică adesea că ritualurile personale pot reduce anxietatea și pot oferi o ancoră în perioade de instabilitate. Nu există o cronologie universal valabilă și nici „rețete” care să funcționeze la fel pentru toți. Important este ca gestul să aline, nu să rănească, să creeze un spațiu de sprijin interior, nu de izolare.
Ritualuri de dor și nevoia de a fi înțeles
În cultura românească, memoria celor plecați se păstrează prin lumânări, pomeniri, fotografii, vizite la mormânt. Unii aleg obiecte discrete, alții își creează ritmuri zilnice: o rugăciune, un cântec, o scrisoare nesfârșită către cel iubit. Pământul adus acasă devine, în acest context, o punte simbolică — nu o capcană, ci o cale de a traversa prezentul. Pentru unele persoane, asemenea legături palpabile pot semnifica liniște; pentru altele, pot fi doar o etapă trecătoare.
Există însă și întrebări firești: când un ritual ajută și când începe să apese? Răspunsul vine din felul în care ne simțim după ce îl practicăm. Dacă gestul oferă liniște, sprijin și puterea de a continua ziua, el devine parte din vindecare. Dacă aduce vinovăție, teamă sau izolare, poate fi semnul că avem nevoie de alt tip de susținere — conversații cu cei apropiați, timp dedicat amintirilor frumoase, ori chiar îndrumare de specialitate, fără rușine.
În jurul unei astfel de mărturisiri publice apar inevitabil reacții. Unii se regăsesc, alții se miră. Dar durerea fiecăruia are un calendar propriu. Empatia înseamnă să recunoaștem acest calendar, să acceptăm că ceea ce pentru noi pare neobișnuit poate fi, pentru altcineva, singura scară de care se poate prinde pentru a ieși la lumină.
În viața de zi cu zi, micile ritualuri pot fi combinate cu obiceiuri care hrănesc reziliența: jurnalul emoțional, plimbările în natură, rememorarea momentelor fericite, organizarea unui colț al memoriei în casă. Fiecare pas, oricât de mic, este o formă de grijă față de sine și față de legătura care nu se rupe odată cu plecarea cuiva drag.
Dincolo de ochii publicului, doliul rămâne o experiență profund personală. Povestea Silvanei Rîciu amintește că iubirea nu dispare; își schimbă doar limbajul. Pentru unii, acel limbaj trece printr-o fotografie, pentru alții printr-o lumânare, iar pentru ea, acum, printr-un strop de pământ care ține aproape amintirea mamei.
