Corina Petrache se mutase de trei luni în blocul din cartierul Mănăștur, din Cluj-Napoca, împreună cu fiica ei de patru ani, Ilinca. Apartamentul era mic, dar avea o priveliște frumoasă spre parc, iar Corina, angajată recent ca educatoare la o grădiniță din apropiere, spera să-și refacă viața acolo, după un divorț care o lăsase epuizată.
De la primele săptămâni, un lucru o nedumerea: vecinul de la etajul trei, un bărbat trecut de șaizeci de ani pe nume Ștefan Vlad, ieșea aproape în fiecare noapte, pe la ora unu, cu o geantă mare, și se întorcea abia spre dimineață. Mergea singur, cu pași grăbiți, evitând privirile oricui îl întâlnea pe scară.
Bârfa care a cuprins tot blocul
„L-am văzut și eu”, i-a spus vecina de la etajul doi, doamna Aurelia, într-o seară, în timp ce așteptau amândouă liftul. „Cine știe ce duce în geanta aia. Poate face ceva ilegal. Sau poate bea, sau joacă cărți pe undeva.”
Zvonurile s-au împrăștiat repede în grupul de WhatsApp al asociației de proprietari. Cineva a scris că poate ar trebui anunțată poliția, altcineva că poate omul suferă de insomnie și hoinărește fără rost, un al treilea a glumit că poate „are o viață secretă”. Corina, deși nu participase activ la discuții, a simțit cum, fără să vrea, a început să-l privească pe Ștefan cu neîncredere. Într-o zi, când s-au întâlnit pe scară, ea și-a strâns fiica mai aproape de ea, aproape instinctiv.
Ștefan a observat gestul. Nu a spus nimic, dar a coborât privirea și a continuat să meargă, cu geanta lui de fiecare noapte atârnând greu pe umăr.
Lucrurile au escaladat când soțul doamnei Aurelia a propus, la o ședință a asociației, să se monteze o cameră de supraveghere suplimentară la intrare, „ca să vedem cine intră și cine iese noaptea”. Propunerea a fost votată aproape în unanimitate. Ștefan, prezent la ședință, nu a comentat nimic. Doar s-a ridicat și a plecat mai devreme, cu fața împietrită.
Noaptea în care Corina a aflat adevărul
Peste vreo două săptămâni, Ilinca s-a îmbolnăvit brusc, cu febră mare, într-o noapte de miercuri spre joi. Corina, panicată, fără mașină și fără pe nimeni aproape la ora aceea, a ieșit pe scară să caute ajutor, sperând ca vreun vecin să aibă o mașină sau măcar un medicament de febră. L-a găsit pe Ștefan chiar pe hol, îmbrăcat, gata să iasă ca de obicei.
„Aveți nevoie de ceva?”, a întrebat el, fără urmă de reproș în glas, deși știa bine cum vorbeau vecinii despre el.
Corina, disperată, i-a explicat situația. Ștefan a lăsat geanta jos, a intrat în apartamentul lui și s-a întors cu un termometru și un sirop pentru febră. „Am fost asistent medical, înainte de pensie”, i-a spus el simplu. „Dați-i asta, și dacă nu scade febra în o oră, mergem cu mașina mea la urgențe.”
Febra a scăzut. Iar Corina, ușurată, dar și curioasă, nu s-a putut abține: „Domnule Ștefan, pot să vă întreb unde mergeți în fiecare noapte?”
Bărbatul a tăcut câteva clipe, apoi a oftat, ca și cum ar fi cântărit dacă merită să explice. „Fiul meu, Sorin, a murit acum șase ani, la doar douăzeci și opt de ani, într-un salon de oncologie pediatrică unde lucra ca voluntar, deși el însuși era bolnav. De atunci, merg în fiecare noapte la spitalul de copii, ca voluntar de noapte. Aduc jucării reparate de mâna mea, cărți, uneori doar stau de vorbă cu părinții care nu au cu cine să vorbească la ora aceea. E felul meu de a-l ține pe Sorin aproape.”
Corina a rămas fără cuvinte. Geanta grea pe care o purta Ștefan în fiecare noapte era plină de jucării de lemn reparate, cărți de povești și, uneori, dulciuri pentru copiii internați.
A doua zi, rușinată, Corina a povestit totul în grupul asociației. La început, mesajele au fost stânjenite, apoi tot mai multe persoane și-au cerut scuze public. Doamna Aurelia a propus, în locul camerei de supraveghere, o colectă pentru a-l ajuta pe Ștefan cu materiale pentru jucăriile reparate. Într-o singură săptămână, aproape tot blocul contribuise.
Ștefan nu a cerut niciodată recunoaștere. Dar de atunci, când iese noaptea cu geanta lui, vecinii nu-l mai privesc cu suspiciune, ci îl salută cu căldură, iar unii copii din bloc îi lasă, uneori, desene la ușă, „pentru copiii de la spital”.
Povestea de mai sus este o ficțiune scrisă în scop de divertisment. Personajele și situațiile sunt inventate, iar orice asemănare cu persoane sau fapte reale este întâmplătoare.
