Veronica Sandu avea 54 de ani și, de când ieșise la pensie de la contabilitate, timpul liber i se scursese încet-încet spre o singură ocupație: să știe tot ce se întâmplă în blocul ei din cartierul Astra, Brașov. Nu din răutate, spunea ea mereu, ci din grijă. „Cineva trebuie să aibă grijă de scara asta, că altfel se năruie totul.”
De un an închiriase camera liberă din apartamentul ei unui tânăr, Emil Crăciun, student la Conservator, venit din Făgăraș să studieze pianul. Era politicos, plătea chiria la timp, nu făcea gălăgie. Și totuși, de câteva săptămâni, Veronicăi îi sărise ceva în ochi: Emil pleca aproape în fiecare noapte, pe la unsprezece, cu un rucsac mare și o pungă grea, și se întorcea abia spre dimineață, mirosind a praf și a lac de lemn.
Zgomote ciudate în scara blocului
„L-am întrebat prima dată direct”, i-a povestit mai târziu Veronica vecinei ei, Ramona. „I-am zis: Emil, unde umbli tu noaptea cu sacoșe grele? Și el mi-a zâmbit și mi-a zis doar «la o treabă», și-atât.”
Răspunsul acela scurt a alimentat-o mai mult decât orice altceva. Veronica a început să noteze orele exacte la care pleca și se întorcea chiriașul ei. A observat că, de două ori, venise acasă cu mâinile pline de zgârieturi mici, iar o dată, deschizând ușa camerei lui ca să aerisească — spunea ea — a văzut pe podea niște unelte pe care nu le recunoștea: dălți fine, o cutie cu fetru, sârmă subțire înfășurată pe mosoare.
„Am crezut că a intrat în vreo combinație urâtă”, a recunoscut ea. „Sau că fură ceva de pe undeva și-l dezmembrează la el în cameră. Nu mai dormeam de grija asta.”
Într-o seară, exasperată, i-a spus soțului ei, Nicolae, că vrea să sune la poliție doar ca să verifice ce se întâmplă. Nicolae, mai calm din fire, a convins-o să mai aștepte o zi. „Hai să vorbim mai întâi omenește cu băiatul, până nu facem un scandal degeaba.”
Noaptea în care a decis să afle adevărul
A doua zi, Veronica nu a mai avut răbdare. Pe la unsprezece seara, când Emil a ieșit din nou cu rucsacul lui, a hotărât să-l urmărească, ținându-se la câțiva pași în urmă, cu haina groasă pe ea și cu inima bătându-i tare. L-a văzut cotind pe o stradă lăturalnică, spre o clădire veche, fostă fabrică de mobilă, transformată de câțiva ani în ateliere închiriate de artizani și restauratori.
Emil a intrat pe o ușă laterală, iar Veronica, după ce a stat câteva minute afară, adunându-și curajul, a bătut la geam. Tânărul a deschis surprins, cu un șorț plin de praf de lemn peste hanorac.
„Doamna Veronica? Ce s-a întâmplat?”
„Asta te întreb și eu pe tine”, a spus ea, cu vocea tremurând ușor. „Ce faci aici, noaptea, cu sacoșe și scule ciudate? Aproape că am sunat la poliție.”
Emil a lăsat capul în jos, apoi a zâmbit trist și a dat la o parte o pătură groasă care acoperea ceva mare, lipit de perete.
Ce a găsit în atelierul din spatele blocului
Sub pătură era un pian vechi, cu lemnul crăpat pe alocuri, dar lustruit cu grijă, cu clapele scoase și așezate ordonat pe o masă alăturată, gata să fie curățate una câte una.
„A fost pianul doamnei Adela, profesoara mea de la Făgăraș”, a spus Emil încet. „A murit anul trecut, în primăvară. Nu avea copii, iar familia voia să-l arunce, că nu mai avea pe cine să-l cânte. Eu am rugat-o pe nepoata ei să mi-l dea mie, cu condiția să-l restaurez și să-l dau mai departe unei școli care are nevoie de un pian bun.”
I-a explicat, cu ochii ușor umezi, că doamna Adela îl învățase gratuit, ani la rând, pentru că părinții lui nu-și permiteau lecții particulare. „Fără ea n-aș fi ajuns la Conservator. Așa că am zis să fac ceva pentru ea, chiar dacă a plecat. Lucrez noaptea pentru că atelierul e liber atunci, iar ziua am cursuri.”
Peste trei săptămâni, pianul restaurat avea să ajungă la o școală generală din Săcele, unde copiii nu mai avuseseră niciun instrument funcțional de ani buni. Veronica a fost invitată, alături de Emil, la mica festivitate de predare.
„M-am simțit proastă”, a spus ea zâmbind, câteva zile mai târziu. „Am fost gata să chem poliția pe un băiat care, de fapt, făcea unul dintre cele mai frumoase lucruri văzute de mine într-un an întreg.”
De atunci, Veronica îi bate la ușă lui Emil în fiecare seară înainte să plece, nu ca să-l verifice, ci ca să-i dea un termos cu ceai cald pentru nopțile lungi din atelier.
Această poveste este ficțiune, scrisă în scop de divertisment. Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este întâmplătoare.
