Cătălin Moraru avea 39 de ani, lucra ca arhitect la Cluj-Napoca și nu mai pusese piciorul în satul natal, Sălișteni, de lângă Sibiu, de șapte ani. De când plecase de acasă, la 32 de ani, după o ceartă cu tatăl său, Vasile, pe tema unei ferme pe care acesta voia s-o preia el, iar Cătălin refuzase categoric, alegând orașul.
„Ai plecat și-ai lăsat totul în urmă, ca și cum n-am fi existat”, îi spusese Vasile atunci, ultimele cuvinte pe care și le mai spuseseră direct. De atunci, comunicau doar prin mama lui Cătălin, Silvia, care ținea legătura cu amândoi, transmițând mesaje scurte, aproape formale, de la unul la altul.
Vestea care l-a adus înapoi în sat
Într-o dimineață de vineri, Silvia l-a sunat pe Cătălin, cu vocea îngrijorată. Vasile, care avea 68 de ani, se împiedicase în curte, căzând destul de rău, și fusese dus la spital pentru investigații de rutină. „Nu e nimic grav, dar e singur acolo, Cătălin. Eu nu pot conduce noaptea. Vino, te rog.”
Cătălin a condus patru ore până la Sălișteni, cu gândurile învălmășite. La spital, l-a găsit pe tatăl lui așezat pe marginea patului, cu un bandaj la mână, arătând mai mic decât și-l amintea.
„N-avea rost să vii tocmai de la Cluj pentru atâta lucru”, a mormăit Vasile, evitându-i privirea.
„Am venit pentru mama, nu pentru tine”, i-a răspuns Cătălin, mai tăios decât intenționase.
Tăcerea dintre ei a durat tot drumul spre casă, în mașină.
Cutia din pod
A doua zi, în timp ce Vasile se odihnea, Silvia i-a cerut lui Cătălin să urce în pod și să coboare niște geamantane vechi, pentru că plănuia să facă ordine în casă. Printre lăzile pline de haine și unelte ruginite, Cătălin a dat peste o cutie de lemn, încuiată cu un lacăt mic, ruginit.
A găsit cheia atârnată pe un cui alăturat, exact acolo unde tatăl lui obișnuia să pună toate cheile importante ale casei.
Înăuntru erau desene de-ale lui din copilărie — case desenate pe hârtie de caiet, cu ferestre strâmbe și acoperișuri prea mari —, câteva compuneri de la școală, o diplomă de la un concurs județean de desen tehnic pe care Cătălin îl câștigase la 14 ani și uitase complet de ea, și, la fund, un caiet gros, plin cu însemnări scrise de mâna tatălui său.
Erau notițe scurte, din ani diferiți: „Cătălin a luat zece la matematică azi, dar nu i-am zis, să nu se creadă prea mare.” „A desenat iar casa cu turn, ca-n povești. Are talent, dar nu știe încă.” „S-a certat cu mine azi pe tema fermei. Poate are dreptate el. Poate eu am ținut prea mult de-o viață care nu era pentru el.”
Ce i-a spus, în sfârșit, tatăl lui
Cătălin a coborât din pod cu cutia în brațe și cu ochii înroșiți. L-a găsit pe Vasile în bucătărie, stângaci, încercând să-și pregătească singur un ceai, cu mâna bandajată.
„Ai păstrat toate astea”, a spus Cătălin, punând cutia pe masă. „De ce nu mi-ai spus niciodată nimic din ce scrie aici?”
Vasile s-a uitat lung la cutie, apoi la fiul lui. „Pentru că nu m-am priceput niciodată să spun lucrurile astea cu voce tare. Am crezut că, dacă te laud prea mult, o să pleci mai repede de-aici. Și uite că ai plecat oricum, iar eu am rămas doar cu hârtiile alea.”
„Puteai să-mi spui atunci, la ceartă, că nu era vorba despre fermă. Era vorba că-ți era frică să rămâi singur.”
Vasile a lăsat capul în jos. „Da. Cam așa ceva.”
Au stat amândoi la masă, în tăcere, dar de data asta era o tăcere diferită. Cătălin a răsfoit din nou caietul, iar tatăl lui i-a povestit, pentru prima dată, despre fiecare însemnare, despre ce simțise în fiecare moment notat acolo.
De atunci, Cătălin vine la Sălișteni o dată pe lună, uneori doar pentru o zi. Nu au vorbit despre fermă de multă vreme — Vasile a lăsat-o, între timp, în grija unui vecin tânăr — dar în fiecare vizită, Cătălin mai adaugă câte un desen nou în cutia de lemn, de data asta cu voia tatălui său, care le citește pe toate, cu voce tare, chiar dacă nimeni altcineva nu-l aude.
Povestea de mai sus este o ficțiune creată pentru divertisment și nu are legătură cu persoane sau fapte reale; orice asemănare este întâmplătoare.
