Horia Dobre avea 43 de ani și nu se gândise niciodată serios să meargă la reuniunea liceului „Nicolae Bălcescu” din Craiova. Se mutase la Cluj imediat după facultate, devenise inginer la o firmă de construcții și, cu excepția câtorva colegi de pe rețelele sociale, pierduse legătura cu aproape toată clasa.
A schimbat decizia în ultima clipă, după ce mama lui i-a spus la telefon: „Măcar de data asta vino. Nu mai suntem tineri să tot amânăm.”
O reîntâlnire stânjenitoare
Sala restaurantului unde se organiza reuniunea era plină de fețe pe jumătate cunoscute, îngrășate sau încărunțite, râzând tare la povești din liceu. Horia s-a așezat lângă un fost coleg de bancă, dar ochii îi fugeau mereu spre o femeie de la o masă vecină, pe care abia a recunoscut-o: Simona Pascu.
În liceu, Simona fusese colega lui de clasă timp de patru ani, o fată vioaie, mereu cu note bune, până în ultimul an, când tot liceul aflase că fusese suspectată de profesori că a furat banii strânși de clasă pentru excursia de final. Nu se dovedise nimic oficial, dar reputația ei se distrusese. Simona devenise tăcută, izolată, iar la bacalaureat abia mai vorbea cu cineva. Horia își amintea vag că el însuși crezuse, la vremea aceea, zvonurile.
S-a dus totuși la masa ei, mai mult din politețe. „Simona? Nu-mi vine să cred. Ce mai faci?”
Ea l-a privit lung, apoi a zâmbit obosit. „Bine, Horia. Am o florărie, aici, în oraș. Tu?”
Au vorbit stânjenit câteva minute, despre copii, despre serviciu, evitând cu grijă orice referire la ultimul an de liceu.
Scrisoarea găsită întâmplător
Spre finalul serii, diriginta lor de atunci, doamna Ilinca Tomescu, acum la pensie, a venit la masa unde stăteau amândoi, cu o cutie de carton sub braț. „Am găsit lucrurile astea când mi-am făcut curat în pod. Sunt niște caiete și hârtii de-ale clasei voastre, din arhiva pe care o țineam. M-am gândit că poate vreți să le vedeți.”
În cutie erau teste vechi, poze șterse, și, la fund, un plic îngălbenit, nedeschis, adresat „Doamnei diriginte”. Pe verso scria, cu un scris de adolescent: „Radu C.”
Doamna Tomescu a deschis-o curioasă, în fața celor doi. Era o scrisoare scrisă de un alt coleg de-al lor, Radu Constantinescu, plecat de mulți ani în străinătate și neprezent la reuniune. În scrisoare, Radu recunoștea, cu litere apăsate și cuvinte de adolescent speriat, că el luase banii clasei, pentru că părinții lui aveau datorii mari și îi era rușine să ceară ajutor. Scrisese scrisoarea intenționând să o dea diriginta, dar, de frică, n-o mai trimisese niciodată — o vârâse pe furiș în dosarul clasei, unde rămăsese uitată douăzeci de ani.
„Nu am știut niciodată de asta”, a spus doamna Tomescu, cu vocea tremurândă. „Am bănuit mereu că nu a fost corect ce s-a întâmplat atunci cu Simona, dar n-am avut nicio dovadă.”
Douăzeci de ani mai târziu, adevărul iese la lumină
Simona a citit scrisoarea de două ori, cu mâinile ușor tremurânde. „Douăzeci de ani am crezut că am fost singura care a știut că n-am fost eu”, a spus ea încet. „Și părinții mei m-au crezut, dar restul lumii, nu.”
Horia i-a pus mâna pe umăr, simțind un nod în gât. „Îmi pare rău că am fost și eu unul dintre cei care au crezut vorbele alea, atunci. Eram copii proști.”
„Eram copii, atât”, i-a răspuns ea, cu un zâmbet mic, dar sincer de data asta.
În săptămânile care au urmat, Horia și Simona au continuat să vorbească, mai întâi despre întâmplarea de la reuniune, apoi despre orice altceva. Nu a fost o poveste de dragoste bruscă, ci una de prietenie regăsită, construită cu grijă, întâlnire după întâlnire, ori de câte ori Horia mai trecea prin Craiova.
Cât despre Radu, colegul care scrisese scrisoarea, Simona i-a trimis un mesaj scurt, fără reproș: „Am aflat despre scrisoare. Nu-ți port pică. Eram amândoi copii atunci.” El i-a răspuns abia după câteva zile, cu un singur rând: „Îmi pare rău. De douăzeci de ani îmi pare rău.”
Personajele și întâmplările din acest text sunt fictive, create exclusiv pentru divertisment. Orice asemănare cu fapte sau persoane reale este pur întâmplătoare.
