Diana și Cristina lucraseră cot la cot timp de patru ani, la departamentul de marketing al unei firme mijlocii de distribuție. Aceeași fișă a postului, aceeași normă de opt ore, același șef.
Diferența era în tot restul.
Cristina venea la muncă cu haine noi în fiecare lună. Își schimbase mașina de două ori. Vorbea, în treacăt, despre weekenduri la munte și despre un apartament pe care tocmai îl renova.
Diana, în schimb, număra zilele până la salariu.
Bănuiala care a crescut încet
La început, Diana și-a spus că poate Cristina avea bani moșteniți, sau un soț cu venituri mari. Dar Cristina nu era căsătorită și nu vorbea niciodată despre familie bogată.
Bănuiala a crescut. Poate că șeful îi dădea sporuri neoficiale. Poate că exista un aranjament ascuns, un fel de favoritism pe care Diana nu-l putea dovedi, dar pe care îl simțea de fiecare dată când Cristina ieșea din biroul directorului zâmbind.
Timp de câteva luni, Diana a purtat resentimentul ăsta ca pe o piatră în buzunar. A devenit distantă, a răspuns sec la glumele Cristinei, a evitat pauzele de cafea împreună.
Într-o seară, a rămas până târziu la birou să termine un raport și a găsit-o pe Cristina încă acolo, la ora nouă seara, cu laptopul deschis pe altceva decât proiectele firmei — texte în engleză, un program de traduceri.
Ce se întâmpla, de fapt, în fiecare dimineață la ora patru
Cristina i-a explicat, stânjenită, că se trezea în fiecare zi la ora patru dimineața de aproape cinci ani, ca să lucreze două-trei ore ca traducătoare freelance pentru clienți din străinătate, înainte de a veni la slujba de la nouă.
Nu avea nicio relație specială cu șeful. Avea, în schimb, un al doilea job, complet epuizant, pe care nu-l povestea nimănui pentru că nu voia să pară că se laudă sau că își caută scuze pentru cât de obosită arăta uneori.
Banii în plus nu mergeau nici măcar în întregime spre ea. O parte, i-a mărturisit Cristina în seara aceea, se duceau lunar către sora ei mai mică, aflată la un tratament medical de lungă durată, pe care familia lor nu și-l putea permite altfel.
„Nu am spus nimănui, pentru că nu voiam mila nimănui. Voiam doar să par o colegă normală,” a spus Cristina.
Diana s-a întors acasă în noaptea aceea și s-a gândit la toate glumele ei tăcute, la toată invidia adunată luni de zile pentru o viață despre care, de fapt, nu știuse absolut nimic.
A doua zi, i-a dus Cristinei o cafea, fără să spună nimic despre discuția din seara trecută. A fost suficient.
Povestea de mai sus este o ficțiune scrisă în scop de divertisment. Personajele și situațiile sunt inventate, iar orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.
