Simona se mutase de trei luni în apartamentul de la etajul doi, după un divorț care o lăsase mai degrabă epuizată decât tristă. Voia liniște. Voia să nu mai dea socoteală nimănui.
În loc de liniște, a primit un vecin ciudat.
Domnul Anton, un bărbat de vreo șaptezeci de ani de la parter, a început să sune la interfon în fiecare seară, exact la ora nouă, cu o întrebare banală: dacă are sare, dacă știe la ce oră trece gunoiul, dacă a auzit un zgomot ciudat pe scară.
O lună de întrebări fără sens
La început, Simona a răspuns politicos. Apoi, pe măsură ce ritualul se repeta seară de seară, a început s-o enerveze. Îi spunea vecinei ei de pe hol că bătrânul e „puțin cam ciudat” și evita să deschidă ușa, prefăcându-se că nu e acasă.
A încercat o dată să-i spună, cât mai blând, că poate ar putea suna mai rar. Domnul Anton s-a scuzat, a dat din cap și, în seara următoare, a sunat din nou, la aceeași oră fixă.
Simona a ajuns să se teamă puțin de acel sunet de interfon de la nouă fix. Se gândea chiar să reclame la asociația de proprietari.
Într-o seară de vineri, ploua abia, iar Simona era hotărâtă să-i spună clar, o dată pentru totdeauna, să nu mai sune fără motiv. A deschis ușa pregătită să fie fermă.
De ce suna, de fapt, în fiecare seară
Domnul Anton stătea în prag, ud, cu o expresie stânjenită. Înainte ca Simona să apuce să spună ceva, el a vorbit primul.
I-a povestit că soția lui, moartă cu doi ani în urmă, avea obiceiul să facă în fiecare seară un tur scurt pe la vecinii care locuiau singuri — bătea la ușă, întreba ceva banal, se asigura din priviri că totul e în regulă. Făcuse asta ani de zile, fără să spună nimănui adevăratul motiv.
Motivul era mama ei, care locuise singură la marginea orașului și fusese găsită abia după patru zile, după ce vecinii observaseră că nu mai ieșea din casă. De atunci, soția lui jurase că, atât timp cât putea, nu va lăsa pe nimeni din jurul ei să treacă neobservat prea multe zile la rând.
După ce ea a murit, domnul Anton a continuat ritualul, ca pe o promisiune tăcută. Observase că Simona locuiește acum singură, că uneori nu-i aude pașii zile întregi, și, fără să știe cum să-i explice fără să pară ciudat, alesese pur și simplu să sune, în fiecare seară, la aceeași oră, doar ca să audă o voce și să știe că e bine.
„Nu voiam să te sperii. Voiam doar să știu că ești acolo,” a spus el, cu ploaia șiroindu-i pe geacă.
Simona l-a poftit înăuntru la un ceai. De atunci, ora nouă seara a rămas neschimbată — dar interfonul a devenit, dintr-un motiv de îngrijorare, un motiv de liniște.
Povestea de mai sus este o ficțiune creată exclusiv pentru divertisment. Personajele, numele și întâmplările sunt inventate, iar orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este întâmplătoare.
