Cristina lucra de opt luni la departamentul de contabilitate al unei firme mici de distribuție. Într-o luni de dimineață, a găsit pe birou un plic alb, fără nimic scris pe el. Înăuntru erau 200 de lei și un bilet: „Îmi pare rău. Într-o zi vei înțelege.”
A crezut că e o glumă proastă și a întrebat colegii, dar nimeni nu știa nimic. Săptămâna următoare, din nou luni, din nou un plic identic, cu aceeași sumă și fără alt mesaj. Așa a continuat, în fiecare luni, timp de aproape trei luni.
Ancheta Cristinei
La început a fost speriată, apoi curioasă. A verificat cine ajunge primul la birou dimineața, a rugat un coleg de la recepție s-o anunțe dacă vede pe cineva suspect intrând în birou înainte de program. Nimic. Plicurile apăreau oricum, ca prin minune, în fiecare luni.
A bănuit pe rând mai mulți colegi: pe șeful ei, gândindu-se că poate era vreo formă stranie de bonus; pe un fost coleg concediat, care ar fi putut avea acces la clădire; chiar pe un vecin de bloc, deși nu avea niciun sens. Toate pistele s-au dovedit false.
Într-o luni, a decis să vină cu o oră mai devreme și să stea ascunsă în sala de ședințe alăturată, cu ușa întredeschisă. Pe la șapte fără un sfert, a văzut-o pe Emilia, colega ei de birou, intrând tiptil, lăsând plicul pe masă și plecând repede spre bucătărie, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Motivul din urmă cu cinci ani
Cristina a confruntat-o chiar în ziua aceea, în pauza de masă. Emilia a lăsat capul în jos și, după câteva minute de tăcere, a povestit totul.
Cu cinci ani în urmă, cele două lucraseră împreună la un magazin, unde Cristina se ocupa de casă. Într-o seară, la închiderea gestiunii, lipseau bani — o sumă considerabilă pentru vremea aceea. Cristina fusese acuzată, amendată din salariu timp de un an și aproape concediată, deși jurase că nu știe nimic. Vinovată era, de fapt, Emilia, care luase banii pentru o urgență medicală în familie și, de frică, n-a recunoscut niciodată. Cele două femei nu mai lucraseră împreună de atunci, până când, întâmplător, ambele au fost angajate la firma actuală.
„Când te-am văzut aici, acum opt luni, mi s-a făcut rău de rușine”, a spus Emilia. „N-am avut curajul să-ți spun în față. Am zis că măcar pot să-ți dau înapoi banii, puțin câte puțin, chiar dacă tu nu știai de ce.”
Cristina a rămas tăcută mult timp. Nu i-a fost ușor să ierte anii în care fusese privită ca fiind necinstită de foștii colegi. Dar a înțeles, în cele din urmă, cât de greu trebuie să-i fi fost Emiliei să ducă singură vina atâția ani.
Nu au rămas prietene apropiate, dar au ajuns la o înțelegere liniștită. Emilia a mai lăsat un ultim plic, luni următoare — de data asta cu un bilet semnat. A fost ultimul.
Povestea de mai sus este o ficțiune scrisă în scop de divertisment. Personajele sunt inventate, iar orice asemănare cu persoane sau situații reale este pur întâmplătoare.
