Ana și Mihai se mutaseră de doi ani în casa de la marginea satului, moștenită de la tatăl lui Mihai, decedat într-un accident de muncă cu cinci ani în urmă. Vecinul din stânga, un bărbat trecut de șaptezeci de ani pe nume Barbu, nu le răspunsese niciodată la salut. Se zvonea în sat că e ursuz, că nu vorbește cu nimeni de când i-a murit soția, că nici la biserică nu mai vine.
Într-o noapte de ianuarie, cu viscol și curent întrerupt, cineva a bătut cu putere în ușa lor. Era Barbu, îmbrăcat gros, cu o lanternă și un sac pe umăr.
„Am venit să vă aduc lemne. Știu că n-aveți destule pentru noaptea asta”, a spus scurt, fără să aștepte răspuns, și a lăsat sacul lângă prispă.
Ana a rămas în prag, uimită. Nu schimbaseră mai mult de zece cuvinte cu omul ăsta în doi ani.
O prietenie ciudată
De atunci, Barbu a continuat să apară, mereu la fel de tăcut. Repara gardul căzut fără să fie rugat, lăsa legume din grădina lui pe treptele casei, iar odată a stat trei ore în ploaie ca să ajute la reparat acoperișul șopronului. Mihai a încercat de câteva ori să-l întrebe de ce face toate astea, dar Barbu schimba mereu vorba.
Abia în primăvară, când Mihai s-a îmbolnăvit serios și a stat două săptămâni internat, Barbu a venit în fiecare zi la Ana, s-o ajute cu animalele și cu treburile gospodăriei. Într-o seară, epuizată și îngrijorată, Ana l-a întrebat direct, aproape cu lacrimi: „De ce faceți toate astea pentru noi? Nici nu ne cunoașteți cu adevărat.”
Barbu s-a așezat pe treapta din fața casei, a tăcut mult timp, apoi a vorbit.
Datoria pe care n-a putut s-o plătească la timp
„Tatăl lui Mihai și cu mine am lucrat împreună la combinat, cu ani în urmă. Într-o zi, un utilaj s-a defectat lângă mine și n-aș fi apucat să mă feresc. El m-a tras la o parte. Pe el l-a prins din urmă, la coadă, o bucată desprinsă. N-a murit atunci, dar de-atunci a rămas cu probleme la plămâni, de la praful și fumul inhalate în momentul ăla. Muncea deja de ani buni în condiții proaste, dar accidentul l-a slăbit rău. A murit cinci ani mai târziu, chiar din cauza asta, deși pe hârtii scrie altceva. Eu am rămas sănătos. N-am apucat niciodată să-i mulțumesc cum trebuie, pentru că, după accident, ne-am înstrăinat — eu simțeam vinovăție, el nu voia să vorbească despre asta. Când am aflat că fiul lui s-a mutat aici, mi-am zis că e ultima mea șansă să fac ceva pentru familia lui, chiar dacă n-o pot spune direct.”
Ana n-a știut ce să răspundă. A întins doar mâna și a strâns-o pe a lui Barbu, care avea ochii umezi pentru prima dată de când îl cunoștea.
De atunci, Barbu vine în fiecare duminică la masă, la ei. Nu mai e vecinul tăcut de la marginea satului — a devenit, fără să-și propună nimeni asta oficial, parte din familie.
Personajele și întâmplările din acest text sunt fictive, iar povestea a fost scrisă exclusiv cu scop de divertisment. Orice asemănare cu fapte sau persoane reale este întâmplătoare.
